România? Mm, nu încă!

Acum exact două luni era aproape Crăciunul. Fiind acasă pentru prima oară după ce am plecat la facultate în Olanda acum un an și jumătate, unul dintre subiectele care s-au dovedit a fi aprinse în timp ce luam masa cu prietenii într-unul din mall-urile simpatice ale Bucureștiului a fost viitorul meu vis a vis de viitorul României. Cred ca e o temă abordată cu profunzime între studenții care deși nu sunt musai patrioți, își pun problema viitorului țării în contextul ''transhumanței'' studențești către vest. Are România un viitor? - cred că da; apropiat? - poate că nu. Nu pretind că voi trata complet subiectul, ci doar îmi voi oferi părerea fiind interesat într-o oarecare măsură de viitorul locului în care m-am născut (deși fără drept de veto).

"Pleacă. Studiază. Întoarce-te. Schimbă!" (Edmundo)

În primii trei ani ai liceului am fost implicat în Consiliul Elevilor, treptat, de la nivelul local până la cel național. Deși ieșirea din organizație în clasa a douăsprezecea, a avut și motive plăcute și mai puțin plăcute, pot spune cu încredere că timpul și interesul investite s-au dovedit a fi rodnice atât pentru mine, cât și pentru cei pe care i-am reprezentat. Mai mult decât atât, motivul pentru care ating acest subiect este faptul că din timpul petrecut acolo, unul dintre interesele personale care s-a păstrat și astăzi e o dorință și o curiozitate cumva latentă pentru un viitor (mai) bun al elevilor și studenților din România. Deși nu pot spune că momentan studiez în Olanda cu singurul motiv ca mai apoi să mă întorc și să îmbunătățesc "sistemul românesc", pot spune că mi-ar plăcea să contribui - poate chiar semnificativ - la acest ideal.

Până de curând m-am simțit vinovat în legătură cu plecarea mea la studii în afară, e o percepție printre mulți - Dacă vrei să schimbi ceva, stai dom'le și înduri și schimbi în țară, nu-ți iei tălpășița și te-ai dus! Nu știu dacă am luat vreo decizie mai bună până acum (într-o viață scurtă, adevărat) ca cea de a studia aici. Nu doar că educația aici e la zeci de ani depărtare de țară, comparând ce aud că fac prietenii și foștii colegi cu ce fac eu aici - nefiind meritul meu în niciun fel, să nu se înțeleagă greșit. Mai mult decât atât, pasul necesar trecerii de la o viață relativ comodă, într-un mediu cunoscut către-o lume complet nouă a reprezentat pentru mine armata. Am auzit povești în timpul liceului despre cât e de greu să fii student în țară... nu zic că n-o fi, dar e inimaginabil mai greu să fii student la sute de kilometri depărtare de țară (asta, desigur, dacă ai tăi nu stau pe-o cloșcă de bani, deși banii sunt doar o parte a problemei, diferența culturală e un hop cam la fel de mare). Cu toate astea merită total la momentul de față, cred ca sunt domenii sau facultăți unde studiul e peste medie în țară; cred de asemenea că poți ajunge la un nivel similar începând în țară și continuând în afară. În același timp, cred că astea sunt mai mult excepție de la regulă și ca să faci performanță la nivel internațional, plecând dintr-un mediu universitar românesc, trebuie să fii extrem de capabil, iar meritul e poate mai mult de 75% al studentului. E drăguț cu medaliile la olimpiade naționale/internaționale, dar dacă alea rămân pe raft în dormitor lângă șapca de muncă de la McDonalds, poate ar cam fi timpul să înțelegem că ceva nu se leagă.

De ce nu mi-aș dori să fiu student în țară la momentul actual

1. Prea multă dramă, cum s-ar zice în engleză. Atâta show politic, mediatic, atâta praf aruncat în ochi care te acaparează vrei nu vrei. 'Mi-aduc aminte de una din replicile lui Mircea Badea: "Poți să te-ascunzi sub o pătură în cameră că vine prințul William, o ridică, și-ți zice că se-nsoară!". Așa și cu toată harababura de la noi, nu e un lucru foarte violent direct, dar sunt știri care creează motive de stres inutil în condițiile în care eu vreau să-mi concentrez toată capacitatea (poate nu grozavă și-așa) spre studiu și muncă. Înțeleg că sunt chestiuni care mă privesc și ar trebui să mă intereseze, dar nu se întâmplă; aici n-am auzit știri legate de politică, crime, jafuri, violuri, scumpiri, Măruță, etc. niciodată, pentru că dacă nu vrei, nu le afli, ceea ce mi se pare absolut normal.
2. Oportunitățile după absolvire. Momentan sunt în anul doi din trei ani de studiu, la sfârșitul anului doi voi avea un internship, căruia i se mai adaugă unul la sfârșitul anului trei. Șansele de a rămâne în companiile în care fac internship sunt destul de ridicate, atât timp cât îmi fac treaba cum trebuie. În România facultatea îți dă o diplomă după ce-a băgat 30 de manuale în tine cu forța și descurcă-te! E cu atât mai frustrant cu cât la angajare ți se cere experiență, iar experiența se creează muncind. E un cerc vicios din care scapi ca prin minune după ce treci prin 5 slujbe de purificare ca prin limbo. Din nefericire pierd și studenții și pierd și companiile, la absolvire materie e proaspătă iar determinarea e mare, mergând pe principiul "bate fierul cât e cald", ambele părți ar avea mult mai mult de câștigat.
3. Prea multă teorie, prea puțină practică. Teoria e bună, motiv pentru care liceenii români câștigă atâtea medalii pe la concursurile internaționale. Cu toate astea, în domenii precum managementul afacerilor (ceea ce studiez eu), cât și multe altele, teoria nu reprezintă nici 50% din ceea ce-ți trebuie pentru a te descurca out there (în lume). Poate acesta e și motivul pentru care nu promovăm internshipurile în facultate, pentru că nici companiile nu-și doresc studenți educați doar din punct de vedere teoretic. Poate întâi trebuie să se dea cu capul de limitele teoriei până la a-și dezvolta o natură practică, lucru care de multe ori nu se întâmplă și ajungem să avem masteranzi în afaceri lucrând ca zugravi (ceea ce poate fi o afacere în sine, într-adevăr). Unul din lucrurile pe care le-am observat aici e că fiecare meserie își are locul în societate, la noi înainte de a te înscrie la facultate te întrebi dacă e o meserie bănoasă în loc să te întrebi dacă-ți place și dacă ai fi bun la ea. Banii ar trebui să vină din ceea ce faci bine și cu pasiune, fie că e pictură, fie că e dulgherie, dar cum masteranzii în afaceri sunt zugravi, zugravii nu mai au loc să fie zugravi. Încă un cerc vicios? - eh, ce mai contează unul?
4. Te costă o avere să vizitezi alte țări. În ultimul an am vizitat patru țări (incluzând Olanda). Nu e vina noastră că ne-am născut în marginea hărții, într-adevăr, dar e o problemă pentru mine să fiu blocat între granițe până la 40 de ani când mi-aș putea permite să vizitez Londra plecând din București. Una dintre problemele mari e că sunt doar câteva companii care vin la noi, în special cu avionul, pentru ca deh, cine vizitează România? Pe de altă parte, unul dintre răspunsurile comune ale olandezilor când le spun că sunt român e că și-ar dori să viziteze România, și că poate îi voi însoți la un moment dat că nu se simt chiar siguri să viziteze singuri. Dacă am avea bunul simț să profităm de una dintre foarte puținele surse de bani pe care le avem, peisajul frumos, nu doar că am dezvolta căi de transport pentru străini și pentru profitul nostru, dar și pentru plăcerea noastră, aceleași căi putând fi folosite de către noi pentru a vedea ce e în alte țări și a regreta că nu suntem mai antreprenori cu propriile bunuri. Mai mult decât proximitatea geografică e o problemă economică, ceea ce mă duce la punctul:
5. Diferența economică. Salariul minim în România înseamna mai puțin decât mâncarea pe o lună în străinătate, asta mâncând modest. Dacă mai visez la un Samsung Galaxy, ar trebui să păstrez salariul meu de student pe trei luni fără a cheltui nimic. Sigur, sunt bunuri de lux, dar în România încă suntem blocați într-o sferă a noastră care e cumva o miniatură a unei țări din vest. Poate nu am o motivație grozavă de fiecare dată când vine vorba de viitorul meu, dar am o determinare extraordinară să ofer copiilor mei un viitor strălucit. Continuând în România, copiii mei nu-și vor permite un pachet de Orbit din Germania, darămite să aibă un venit rezonabil acolo. Nu e loc de visuri la noi, ci doar de supraviețuire. În ceea ce mă privește, singura metodă prin care pot ajuta e să vin cu un potențial mult mai mare din afară, nu să mă plafonez în aceleași nisipuri mișcătoare până când copiii mei se vor trezi și nu vor mai vrea să audă nimic de neamu' lu' Burebista.

Nu am o soluție la ce ar trebui făcut acum pentru a îmbunătăți situația, cert e că prin articolul pe care l-am scris încerc să spun că mă interesează situația din țară, că mi-aș dori să particip activ la îmbunătățirea ei (când voi putea s-o fac) și că nu mă simt deloc vinovat că studiez în străinătate și dezvolt mult mai multe unelte pe care le voi putea apoi folosi poate într-un mod patriot. În același timp, nu exclud alternativa de a-mi schimba cetățenia și de a uita cu totul de unde am pornit. O mare parte din cei ce trăiesc acum în România, dar și românii care trăiesc în afară sunt categorici afirmând că nu ne îndreptăm nicăieri și nu o vom face în următorii ani. Dacă se dovedește a fi adevărat, cred că atât eu, cât și miile de români de la facultățile olandeze, daneze, engleze, etc. n-am avea nicio problemă să contribuim într-un alt mediu, mult mai sănătos. Cert e că voi ține aproape pe viitor, urmărind cu interes direcția pe care o vom urma nu doar pentru ce am lăsat în urma în țară (familia care poate fi oricând adusă în mediul în care trăiesc sau voi trăi), ci pentru că tresar atunci când aud vorbindu-se limba română pe stradă.