Despre studiu

Sau de ce să înveți chiar dacă nu trebuie să-nveți

Îmi imaginez că poate mulți aleg să treacă cu vederea articolul văzând titlul și cu atât mai mult văzând subtitlul (sper că poza să echilibreze efectul). Pentru cei care ați trecut de obstacole și sunteți aici, citind, aș vrea să completez prin a spune că nu vă voi cicăli, nu voi fi fratele mai mare care te obosește spunându-ți cât va fi de greu la facultate și de ce trebuie ca tu să înveți dacă vrei să ajungi prim-ministru. În același timp, nu voi da nici dreptate părinților care își cicălesc copiii excesiv cu studiul (nu aici, aici este vorba despre voi). Ceea ce vă voi mărturisi, pe de altă parte, e despre cum mă descurc în Olanda, studiind într-una din clasele de top ale universității, după ce am fost un elev și licean bun (poate puțin spre foarte bun, va trebui să recunosc), prin prisma faptului că am știut ce scurtături să urmez și cum să ''tai colțurile'' mai eficient.

Un exemplu din viața mea pre-sesiune? În ultimele trei zile m-am culcat după două, trezindu-mă undeva între opt și nouă, pentru a mă apuca la scurt timp de proiecte. Avem vreo patru deadline-uri săptămâna asta, fiecare proiect având minimum 10 pagini (și pentru a pune lucrurile în perspectivă, pentru a scrie o pagină, trebuie să citești în prealabil alte 5-10). Azi am fost și la muncă, așa cum voi merge și mâine, și joi, și duminică, ceea ce reduce semnificativ timpul de studiu cam cu 4 ore pe zi muncitoare (dintre care una petrecută doar pe drum). Azi am scris la unul dintre proiecte, împreună cu un coleg, de la 10 pană la 17:30, trebuind să plec la muncă mai apoi (și venind adineauri, pe la 21:00). Ieri am scris la același proiect de la 14:00 la 19:00 (urmând pauză de masă și revizionarea filmului 8 mile, ca pretext pentru motivație de studiu, după care de pe la 22:00 la 2 jumate am revenit la studiu. Țin să precizez că nu sunt nici pe departe cel mai studios din anturajul clasei, neavând nici timp, dar nici chef. Săptămâna viitoare urmează vreo 5 examene scrise... motiv de depresie sigură, o depresie care vine cu fiecare sesiune, una bine cunoscută de studenți; nu pentru că n-ai studiat, ci pentru că în general examenele vin cu o atmosferă minulesciană.

De ce vă povestesc cele de mai sus? Poate pe mulți nu șochează volumul de studiu sau poate alții cred că e doar în sesiune (lucru complet fals, a fi student cu pretenții e slujbă cu normă dublă, cel puțin aici). Vă povestesc pentru că dacă mi-ar fi spus cineva că voi lucra atât pentru școală într-un ritm constant, 9 luni pe an (12 minus alea trei în care mergem la Mamaia/Costinești), aș fi zâmbit, spunându-mi în sinea mea că sigur voi găsi o scurtătură. Ce sunt scurtăturile? Practic trusa de instrumente pe care le folosești pentru a sări peste un studiu constant, ''temenic'', ar adăuga bunica mea, și a ajunge la rezultate similare celor care petrec orele pe care le petreci tu în club, sau jucându-te Counter Strike, sau pierzând vremea pe pe Facebook, cu cartea pe brațe, vomitând metaforic de-atât studiu. Aceleași persoane care, de altfel, primesc castane în timpul liceului, de tocilari ce sunt (câțiva dintre ei ajungând să valoreze greutatea lor în aur după ce termină pe la Cambridge, Harvard and co).

În fiecare zi mă trezesc la granița dintre două lumi. Una e cea în care munca contează doar pentru a avea șansa de a supraviețui, faci facultate și master ca să nu mori de foame, ajungând cu master în drept și lucrând ca zugrav, dacă nu bați la ușile potrivite și nu șoptești ''parola'' - Românica. Cea de-a doua, practic o trambulină, șifonierul prin care poți ajunge în Narnia, o lume în care primești pentru cât muncești, cu cât muncești mai mult, cu atât primești mai mult, atât timp cât nu învârți miliarde de Euro, astea sunt practic coordonatele guvernante. Trezindu-mă pe această graniță, nu pot să nu îmi blestem zilele de care aș fi putut profita pentru a obține un avans în carieră. Mă aflu într-un moment în care ambiția îmi depășește condiția nu pentru că nu sunt capabil de a face lucruri mari, ci pentru că potențialul e latent, e puturos de nefolosire. După 12 ani de școală în care nu mi-am făcut temele decât la 10% din obiecte, în care nu știam cum să găsesc o oportunitate mai bună de a copia la teste pentru că n-aveam chef să studiez, în care definiția unei seri super era cea în care reușeam să mă joc League of Legends fără ca tata să mă bârâie la cap despre cât e de târziu și eu încă sunt treaz, după toate astea sfârșite cu succes, terminând cu medii foarte mari, a venit momentul în care trebuie să cânt, nu doar să fac playback. Nu doar că nu pot învinovăți pe nimeni decât pe mine însumi, dar asta nu mă ajută cu nimic, nu pot să învăț răbdarea, profunzimea, două alte limbi străine și multe altele în două seri. O minte puturoasă necesită efort exponențial pentru a ajunge la starea pe care celelalte o consideră normală.

Concluzia pe care o vreau evidențiată, care poate va rezona și în sufletul tău? Dacă vrei să ajungi sus, ți se va cere bilet! Dacă nu începi să strângi bani pentru bilet, fie îți va lua mult mai mult timp și vei pierde show-ul care contează, fie nu vei reuși niciodată să ajungi acolo, pentru că unele show-uri sunt unice! Gândește-te bine cine vrei să fii peste 20 de ani și fă măcar jumătate de pas în fiecare zi spre acel tu. Nimeni nu îți poate spune și nimeni nu îți va spune că nu poți ajunge oriunde îți dorești, în același timp însă, nimeni nu va veni să ți-o ofere la pat. Fugi spre ceea ce-ți dorești ca și cum ar fi singura alternativă, pentru că e, într-adevăr, singura!

Pe curând!