Aventura H.U. - Toamna studenției mele (Ep. III)

Salutări! Ne regăsim astăzi discutând despre ceea ce poate fi, în curând, experiența ta, dacă alegi să studiezi în Utrecht sau oriunde în Olanda, în general. În Episodul II am descoperit lumea libertății totale, cea pe care o așteptam de pe băncile liceului. Mai apoi primul contact cu Universitatea, cu încercările de a găsi o slujbă și câte puțin despre cultura olandeză. Astăzi ne propunem să discutăm despre ''promovarea'' de la programul normal de Business Administration la una din cele două clase speciale, Fast-Track, experiența primului job și câteva sfaturi utile atunci când rămâi cu... nimic.

Una dintre persoanele importante care mi-a fost alături și pe care nu am menționat-o încă în scrieri este Ioana. Ioana e a treia româncă pe care am cunoscut-o în Olanda, dar poate singura cu care am reușit să mă împrietenesc mai mult decât ocazionalul salut virtual sau pe holurile facultății. Poate vi se va părea și vouă amuzant episodul întâlnirii noastre. (Istorisirea nu are doar un caracter de jurnal, așa cum am menționat și în scrierile anterioare, luați scurtele paragrafe ca pe lecții învățate nu la prima mână, cu tot cu suferințele aferente, ci ca puncte de reținut de pe fișele unui Power Point) După jumătatea lui august am fost singur în apartamentul în care închiriam o cameră, așa că singura metodă prin care ieșeam din monotonul căutatului de job era să merg la prietenul olandez menționat și el în Episodul II, cu care jucam șah, Fifa pe Playstation, și discutam despre joburi, domnișoare și filosofii abstracte în timp ce camera se încețoșa de tutun. Pe 28 august mă pregăteam să merg la el, fiind  ziua mea. Între timp, în apartament a intrat o fata împreună cu mama ei; desigur, m-am oferit să ajut cu bagajele, în timp ce discutam despre sosirea lor în orașul studențesc. După ce s-au instalat în cameră, am venit să le servesc cu o bomboană, acesta fiind, cum le explicam eu, the Romanian habit in my home-country on your b-day (obiceiul din țara de baștină de ziua ta). Curioase, m-au întrebat de unde vin, lucru care a stârnit rafale de râs odată ce am răspuns că din România, fiindcă de-acolo veneau și ele. Îmi amintesc acum cu plăcere, fiind în prezent într-o casă în care sunt majoritar singur, și singurele dialoguri pe care le întrețin live sunt cu mine însumi. Deseori subestimăm influența pe care o au prietenii asupra noastră și cât de mult ne ridică moralul o glumă înțeleasă de cineva pe deplin sau faptul că după o zi în care încerci să scremi concepte în engleză astfel încât ideea originală să se înțeleagă, poți răsufla în română povestind frustrări inevitabile. Așa am petrecut adesea serile, luând o parte din greutatea unei țări complet diferite de pe inimă.

Am început școala cu patru cursuri, într-o clasă cu o antrenoare argentiniană (alta decât cea descrisă în episodul trecut, cea care a urmat după prezenta). După câteva săptămâni însă, am primit un mail despre programul avansat al Business Management. Ni s-a spus că programul durează trei ani în loc de patru, iar cursurile importante sunt condensate, pe când cele neimportante sunt scoase. Cum de obicei, român fiind, sunt 100% pentru scurtături, a sunat ideal. Dosarul necesar nu era chiar stufos, așa ca l-am făcut rapid. Mai problematic a fost faptul că am avut două examene pentru care nu am putut studia: unul la analiză economică, iar altul la aptitudini matematice, cuplate cu un test de inteligență, un fel de Cangurul. La acestea se adăuga și un interviu... aveam senzația că voi intra în pentagon, nu într-o clasă cu moț. Testul de matematica a fost ușor, la fel ca cel de admitere, matematica de aici pare să fie extrem de lejeră în comparație cu cea studiată la liceu, iar interviul destul de lejer. Testul de economie n-a mai decurs chiar atât de simplu, fiind nevoit să merg mai mult la ghici, cum singurul curs de economie pe care-l făcusem în liceu era mai mult o scuză pentru a umple orele profilor. Se pare că am ghicit undeva aproape de standarde, de vreme ce am primit, în zilele următoare, un mail prin care eram informat că sunt onorați să mă accepte. (probabil au pierdut vreun pariu, de mi-au zis ca-s onorați) După ce m-am mutat, orele au început să decurgă într-o altă atmosferă, motivația era mult mai mare, iar cei din jur chiar păreau că vor și pot să fie acolo.

Prima slujbă pe care am reușit să o obțin a fost la KFC. Eram destul de reticent să merg la sediul respectiv, cum slujbele de tipul acela sunt destul de greu de luat, competiția e mare, iar C.V.-ul si scrisoarea de intenție trebuie să fie trimise prin email, ceea ce face respingerea să fie mult mai ușoară și impersonală pentru manager. De data aceasta a mers diferit. Am lăsat un CV de prima oară când am mers, cum aveam în jur de 20 imprimate (mergând zilnic la vânătoare de slujbă, cum ar spune americanii). Apoi am fost sunat și chemat la restaurant, unde mi s-au spus detaliile, așteptările, plata, și m-au întrebat în ce zile pot munci. A venit destul de ușor și extrem de neașteptat. Totul a durat exact trei zile. Am făcut trainingul, după care două zile am muncit în camera unde se ține carnea, care e practic un congelator uriaș... destul de neplăcut, dar aș fi făcut multe pentru un salariu. După a treia zi, când să finalizeze cu hârtiile, am fost întrebat dacă am permis de muncă, moment în care am rămas destul de blocat. Nu, nu aveam permis de muncă, pentru că șeful trebuia să aplice pentru acesta, așa cum a descris în episodul anterior. Auzind, au decis să mă sune a doua zi, pentru a mă lămuri în legătură cu situația... numai bine că m-au lămurit de tot!

A urmat perioada cea mai grea pe care am simțit-o aici. Am rămas imediat fără bani și, în consecință, fără cazare. Din păcate, nu puteam fi dat afara din cameră chiar dacă aș fi vrut, aveam contract pe un an. Datoria din cont mi-a ajuns la 800 de E fără prea mult tam tam. Au început și telefoanele de la landlord, și bătăile în ușă de la tipii trimiși să colecteze banii. Doua sfaturi se cer aici, pe final de articol:

1. Studiul în străinătate e scump! În episoadele următoare voi descrie cum datoriile s-au dublat și aproape triplat. Dacă decizi să faci pasul de a părăsi granițele, aceste riscuri trebuie să fie ba acoperite, ba asumate. Dacă nu? Citește episodul următor pentru a afla ce se poate întâmpla.
2. Plătește chiria! E îngrozitor să ai datorie la chirie și la compania de asigurări de sănătate, sunt două locuri unde dacă nu ai bani să dai, iei din mâncare și din hainele de pe tine. Fără haine, în ger, ai mai multe șanse de a supraviețui decât cu datorii la ăștia doi.

Revenim în scurt timp cu episodul IV pentru a continua sfaturile ''de criză''.

Pe curând!