Aventura H.U. - Surâsul Primăverii (Ep. V)

Dacă în episodul trecut am văzut cât de friguroasă poate fi iarna dacă ești îmbrăcat subțire, de data aceasta vom sublinia într-o nuanță mai deschisă faptul că în cele din urmă, chiar dacă umbli prin întuneric, determinarea și speranța te ajută să te de agăți câte o lumină cât de mică pentru a ieși la suprafață. În acest episod privim spre cum să transformi nu-ul în da în ceea ce privește un loc de muncă, cum să fii un student adevărat și să economisești la maximum și despre cum m-a ajutat facultatea în procesul de angajare.

După ce am postat afișele create pentru căutarea unui loc de muncă în centrul Amsterdamului, Utrechtului și în satele adiacente, am primit doar două reacții. Una din ele a fost un mail, care ma ruga politicos să nu mai poluez mediul cu fițuicile mele, chipurile hârtiile au devenit cauza numărul 1 a poluării mondiale. Penibil, desigur, dar ușor amuzant în același timp. A doua reacție a venit din partea Nederland 1  (un fel de TVR 1), care m-au sunat spunându-mi ca mi-au văzut afișele și că sunt reprezentative pentru viața unui student internațional - cum mulți dintre noi suntem sărăntoci și vrem să ne muncim pâinea de mâine, iar joburile sunt de negăsit. Motivul pentru care mă sunaseră era că pe afișe era mailul meu și numărul de telefon și aveau nevoie de acordul meu pentru a-l da la TV. Eu am răspuns cu un generos ''desigur'', dansând vesel în spatele telefonului când am auzit că afișele mele vor avea mai multă expunere (ignorând faptul că la câte pusesem, probabil trei sferturi din Amsterdam le văzuseră deja). În seara aceea am ținut telefonul în mână ore și ore, dând refresh la mail constant, în speranța unei invitații la vreun interviu... nici pomeneală. Am continuat să las C.V.-uri, în metoda tradițională, o perioadă bună de timp mai apoi. În cele din urmă, în aprilie am găsit pe cineva dispus să aplice pentru un permis de muncă în numele meu.

Întorcându-ne câteva luni înainte, în decembrie am primit o invitație să vizitez Madridul. Era în perioada despre care scriam în episodul trecut, cu mâncare puțină și frig din belșug. Știam că vacanța de Crăciun urma să fie dramatică dacă rămâneam acasă, așa că am acceptat-o bucuros, mai mult din lipsă de alternative. S-a dovedit una dintre cele mai bune alegeri pe care le-aș fi putut face atunci. În țară nu puteam veni, de vreme ce biletul în condiții normale, costa în jur de 400E (retur), dacă mai ai și pretenția de a prinde sărbători, fără a rezerva cu câteva luni înainte, intri în altă categorie. De vacanță aveam nevoie ca de o masă bună în săptămânile alea, iar în Madrid le-am primit pe amândouă. Am reușit să mă întremez fizic, emoțional,

să-mi vizitez biserica de care mă îndepărtasem de mult și pe deasupra să o cunosc pe fata cu care zilele trecute am împlinit zece luni împreună. Cred că a fost momentul care mi-a reîndreptat ținta înainte, ajutându-mă să mă reconcentrez pe motivul pentru care venisem în Olanda - să confirm că sunt cine pretindeam că sunt, să profit de potențialul ce-mi fusese oferit.

Odată ce m-am întors, a trebuit să mă mut de la colegul care mă găzduise, aparent landlordul lui îi făcea probleme, așa că am decis amândoi că ar fi bine să-mi ridic cortul. M-am întors în apartamentul în care aveam o cameră, dar pe care nu o puteam plăti și o închiriam unui bucătar grec, așa cum am descris și aici. Din fericire, colega română de care povesteam într-un episod anterior, Ioana, a fost mega amabilă și a fost de acord să mă suporte pe podeaua camerei ei, unde mi-am întins sacul de dormit o vreme. Am continuat cu dispoziția cu care venisem din Madrid și am învățat să gătesc ciorbă, tocăniță, pui cu smântână, friptură cu piure, pilaf, și altele, toate cu ingrediente surprinzător de ieftine din piața turcilor. Uneori aveam un aranjament interesant cu Ioana, ea cumpăra ingredientele, iar eu găteam, o simbioză de pe urma căreia eu am avut mai mult de câștigat, datorită bunăvoinței ei. Am stat câteva săptămâni bune acolo, după care am fost nevoit să mă mut în propria cameră, de vreme ce grecul trebuia să plece.

În jurul lunii martie, am făcut vizite constante și am dat telefoane la fel de frecvente la facultate, iar doamna Elma, reprezentanta biroului internațional al facultății nu doar că mi-a tolerat insistența disperată, dar a ajuns să reprezinte eroul studenției mele. A încercat să mă ajute cu orice problemă pe care o aveam. Nu a reușit de fiecare dată, de vreme ce multe probleme erau cauzate de lipsa banilor - ea nu-mi putea pune bani în buzunar, iar eu nu căutam asta. La un moment dat, după ce problema locului de muncă a început să fie recurentă între mai mulți studenți, după aprofundarea legislației olandeze în domeniu, a descoperit că cerințele nu erau tocmai cele pe care le credeam eu. M-a chemat să-mi povestească despre asta, și s-a oferit să ghideze orice angajator dornic să mă ia prin procesul necesar, pentru a-l grăbi și ușura. Am acceptat oferta în aprilie, când am fost acceptat ca șofer la un restaurant de fast-food. Mai multe în episodul următor!

Pe curând! 🙂