Aventura H.U. - Pe vremea permisului de munca (Ep. II)

Continuăm astăzi să ne reamintim de ceea ce se întampla în primele zile ale venirii mele în Utrecht. În Episodul I am discutat pe scurt motivele alegerii Olandei ca țara studenției mele, și ceva mai pe lung începutul călătoriei, care a fost totodată atât de așteptat, dar și de surprinzător. Scopul acestei istorisiri este nu doar de a împărtăși o povestire interesantă (poate), ci de a oferi celor ce intenționează să urmeze același traseu o idee despre ceea ce vor găsi aici și despre cum să (sau cum să nu) abordeze anumite situații.

Un fenomen destul de ciudat se întâmplă în Olanda, influențat în mare parte de către cultura imprimată aici mai adânc decât în alte locuri. Oamenii sunt foarte primitori și binevoitori cu tine, zâmbindu-le, în trecere, vei primi nu doar un zâmbet, ci și un salut, adeseori. Cu toate acestea, între bunăvoința pe care o oferă în onoarea unei prezumții de nevinovăție și adevărata lor persoană, se află un scut mai gros decât zidul Berlinului. Olandezii au văzut multe... un popor aflat în centrul lumii afacerilor din multe puncte de vedere, cu o politică foarte liberală, perindat de-a lungul timpului de multe alte popoare, unele mai cu bune intenții, altele mai rău-voitoare, era inevitabilă formarea unui cerc destul de închis. Problema pe care am întâmpinat-o eu, venind aici, și împreună cu mine mulți alți români sau popoare asemănătoare cu noi (spaniolii de exemplu sau bulgarii, deși din puncte de vedere diferite), a fost faptul ca noi tindem să ne deschidem cumva treptat, cu o ușurință moderată, dar cu o sinceritate subînțeleasă. Ce vreau să spun prin asta? Cunoscând o persoană, poate nu o vom invita în casă din prima zi, oferim proporțional cu apropierea pe care o simțim. Evident, veți spune, însă făcând paralela, am auzit că e posibil, de exemplu, să fii invitat în casa unei persoane olandeze, să petreceți minunat împreună, iar apoi când ora mesei vine, să fii invitat spre ușă, pentru că cina se ia doar în familie (mențiune necesara: am întâlnit familii foarte generoase aici și am fost ajutat mult mai mult decât aș fi sperat, însă discuția vizează un caracter general cultural). Însă discuția noastră, cititorule, a prins o notă mult prea serioasă, să revenim la experiența mea, ce poate se va dovedi mai amuzantă.

Stăteam în apartament împreună cu un cuplu chinez, deși doar fata locuia cu acte acolo. Cu toate acestea, am fost întotdeauna un avocat al dragostei, așa că nu am avut absolut nicio problemă cu faptul că-și mânca și el orezul sub același acoperiș. Dacă nu ați întâlnit persoane originar chineze până acum, engleza lor nu e dintre cele mai bune, deoarece sunt anumite sunete pe care nu le pot pronunța, nefiind prezente în limba proprie, așa că a fost nevoie de multă răbdare pentru a ajunge să ne întelegem fluent. Norocul amandurora (deși eram trei) a fost că eram de buna credință, prietenoși și cinstiți. Ne-am apropiat repede și m-au ajutat să cunosc orașul, să-mi iau bicicletă (ce ar putea fi numită aici ''a doua pereche de picioare''), și să mă simt mai relaxat în ceața în care ajunsesem. Am devenit în scurt timp prieten foarte bun cu un amic din cercul lor, olandez, la care obișnuiam să merg adesea după cursuri, pentru a povesti zilele din ce în ce mai singure, a cugeta pe lucruri fără de importanță, și a ne bucura de o bere rece, toate în fața unei table de șah uneori pângărită cu scrum de țigară.

Am început la scurt timp după ce am ajuns să-mi caut de muncă, inițial online, iar mai apoi, văzând că e inutil, mergând din magazin în magazin. Eram mereu întrebat ce vreau să fac, iar răspunsul meu era: ''orice!''. Aș fi dat cu mătura, spălat podele, vase, copii, mașini, toalete, orice pentru a primi salariul și împreună cu el, bursa de care aveam nevoie în curând, banii de la părinți alunecând ușor din buzunar. De ce era atat de greu cu munca? Simplu, din doua motive:

1. Eram într-un oraș universitar, eram o droaie de studenți care ne căutam de muncă, majoritatea necalificați, iar eu nu eram nici cel mai frumos, nici cel mai ''forțos''. Cererea era inundată deofertă.
2. Chiar dacă aș fi găsit ceva liber, urma un calvar. Angajatorul trebuia să-mi ofere permis de muncă. Ce știam eu la momentul acela că înseamna asta? Trebuia ca locul să fie neocupat de 6 luni, iar în aceste 6 luni, cea mai calificată persoană care a aplicat pe post să fi fost tu (tu fiind necalificat, firește).Era un cerc vicios care nu doar ca era imposibil prin propria natura, dar era și greu de pornit.

Școala, desigur, n-a așteptat să mă angajez, așa că pe 3 Septembrie m-am trezit la 6, plecat la 6 jumate, pentru a ajunge la 7 jumate, cu bicicleta, la deschiderea care urma să înceapă la 8 jumate (nu s-ar zice că am urmat un profil de mate-info la liceu, așa-i?). N-am crezut că se poate merge pe bicicletă chiar atăt de mult... Acum merg cam de două ori mai mult (zilnic... pe un singur sens), deși au fost situații in care am fost nevoit sa fac chiar si de trei sau patru ori mai mult, dar așa e viața; plină de surprize. Am ajuns, după ce m-am rătăcit de 3 ori în centru, transpirat bine în cămașa pe care o pusesem pentru a crea o bună primă impresie.  Atunci am simțit, cred pentru prima oară, că sunt unde ar trebui să fiu... era ca un film cu adolescenți de pe ProTV. Nu pot spune de ce, era ceva ce simțeai (desigur, putea fi și faptul că mersesem pe bicicletă o oră, nemâncat fiind, aș fi putut simți multe altele). Ne-a fost făcută primirea, după care am fost conduși în sala centrală, cea mare, a facultății, unde se țin de obicei prelegerile. Acolo ni s-a spus ce se așteaptă de la noi pe parcursul anului, cum va fi structurat, și alte aspecte ce trebuiau sa ne ofere o imagine mai bună asupra locului în care vom fi și asupra a ceea ce vom face pentru următorul an. Mai apoi ne-au fost prezentați mentorii pe clase; antrenoarea noastră, doamna Jackie, fiind o minunată lady engleză, care-mi aducea aminte de zâmbetul bunicii, atunci când o vizitam (erau cam de aceeasi vârstă). Mai târziu ne-am dat cu toții seama ce persoană caldă am avut norocul să ne antreneze.

În prima zi a fost si momentul în care am gustat ce înseamnă să fii manager, prin jocul organizat de H.U. pentru noii studenți. Scopul era să aduni materiale pentru a construi anumite produse, și apoi să primești contracte din diferite țări pentru a le exporta. Contractele și produsele erau împărțite diferitor standuri în întreaga facultate, iar centralizarea se făcea într-una din camerele cu calculatoare, unde fiecare echipă își introducea progresul în sistem. Era nu doar o problema de istețime, ci și de viteză, coordonare și lucru în echipă. Personal, am fost întotdeauna o persoană competitivă, însă după efortul pe care-l făcusem să ajung la școală, viteza nu era tocmai punctul meu forte... iar echipa noastră nu părea să aiba foarte multă coeziune. Am pierdut jocul, însă experiența a fost una extrem de bine organizată și de atrăgătoare.

Atât însă pentru astăzi, în două zile am examen la International Finance, iar cursul valutar crește cu fiecare moment pierdut. De aceea vă mulțumesc și vă aștept în curând pentru episodul III.

Tot ziens!