Aventura H.U. - Iarna pe bicicletă (Ep. IV)

La începutul lui noiembrie rămăsesem fără bani și cu minus 800E în cont. Sărăcia e adeseori unul dintre cele mai adevărate și pure stări în care poate fi o persoană. Atunci când nu mai ai nimic, nu mai ai de ce te preface, totul devine o luptă de a mai supraviețui încă o zi. Veți spune că exagerez, că nu era chiar atât de grav... era chiar mai mult de-atât! Deși puteam să mă întorc acasă, aș fi înfruntat ceva chiar mai îngrozitor decât asta. Când ești doar sărac, te ai măcar pe tine însuți, dar când îți dezamăgești propriile așteptări, dacă eu aș fi făcut asta, aș fi simțit că nu mai trăiesc ca un om, ci ca un câine. Un început dramatic - dramatic de adevărat - așa am întâmpinat eu începutul iernii olandeze! Să vedem împreună ce te poate aștepta dacă te aventurezi nebunește în necunoscut!

De la sfârșitul lunii octombrie începusem să pun anunțuri cum că ofer cameră de închiriat. Deși nu mai aveam bani, eram forțat să plătesc pentru contractul pe care îl făcusem. A durat câteva zile, dar am primit câteva oferte, și până la urmă, la începutul lui noiembrie, un bucătar grec a venit să stea în camera mea. Între timp, am întrebat oriunde am știut de cineva cu o podea liberă unde aș putea întinde un sac de dormit. N-aveam pretenții, nu voiam decât să amân sfârșitul cât se putea de mult. Venisem în Olanda să reușesc! Deși șansele nu erau tocmai favorabile, eram gata să renunț la orice fărâmă de mândrie și orgoliu luptând pentru visul meu. Unul dintre colegii de clasă mi-a spus că ar avea o sufragerie liberă, dar că nu sunt condițiile chiar geniale. Firește, am fost nemaipomenit de bucuros. Ciudat cum în momentele în care ai nevoie de ceva, nu sunt persoanele care au din abundență cele care te ajută, ci acelea care au și ele puțin sau care știu cum e să nu ai nimic.

Perioada următoare a fost cea mai adevărată iarnă pe care am simțit-o. După ce m-am mutat în casa colegului meu, locuiam împreună cu patru bulgari. Era destul de bine, și ei erau tot studenți și se simțeau stingheri adeseori, venind din estul Europei. Nu e neapărat o forma de discriminare, ci mai mult o atenție sporită la o regiune despre care nu se aud lucruri grozave foarte des. Băieții au fost deosebit de amabili cu mine, însă pe cât de buni au fost ei, pe atât de rău trăiam eu. Era o perioadă în care mâncam deseori o masă pe zi, de multe ori cartofi prăjiți, fiind foarte ieftini în pungile mari, congelate. O data la două-trei zile mergeam cu bicicleta în Amsterdam, aflat la 15-20 km distanță de unde stăteam, petreceam 4-5 ore acolo, căutând de muncă, și mă întorceam. Uneori ploua, uneori ningea, uneori amândouă, iar de fiecare dată era foarte frig... asta era o constantă. Partea cea mai anevoioasă era că de fiecare dată când mă întorceam era întuneric și în 80% din cazuri mă rătăceam... Ceea ce însemna că drumul devenea în loc de 15, 25 de km. Poate nu pare mult, dar 15 km dus, 25 întors, plus alți 15-20 pe străzile Amsterdam-ului devin destul de dificili, în special când cad pe o singură masă pe zi. Procedura în Amsterdam era simplă, mergeam cu bicicleta pe străzi aleatorii și oriunde era un bar/restaurant/magazin, intram să întreb de loc de muncă și uneori să las C.V.. Următorul pas a fost să fac câteva zeci de afișe pe care să le pun oriunde mergeam... m-am gândit că dacă nimic nu a dat rezultate, asta sigur va ajuta! Care a fost rezultatul? Printre altele am primit un telefon de la Canalul 1 olandez (un fel de TVR 1). Povestea în episodul următor!